Joker – Review

De câțiva ani ne-am obișnuit cu personaje complexe, care nu sunt nici bune, nici rele. Ne-am obișnuit ca șirul evenimentelor să facă din ecranizări SF, povești ușor digerabile. Totuși atunci când a fost cazul ne am plâns de anumite finaluri care nu au avut nici o logică, în care personajele și-au schimbat psihologia fară a avea nici un sens.

Nimeni nu ajunge infractor peste noapte, viața modelează destine, paranoia devine realitate mai ales pentru un psihopat care încearcă din răsputeri să falsifice trăiri.

Cu toții avem un trecut despre care credem că ne-a fost dat pentru a învăța tot felul de lecții, pentru a ne face persoane mai bune sau pur și simplu pentru a ne pregăti de viitor.

Majoritatea am ajuns să credem că meritam totul, uneori chiar dacă pentru asta trăim în coșmar sau distrugem visurile altora. E atât de ușor să confunzi râsul cu plânsul, plăcerea cu durerea.

Depinde de cine scrie povestea, sau de cine o aude. Pentru unii muzica este hrana sufletului. Pentru alții haosul e muzica. Poți fi un erou sau poți fi un criminal, totul stă în percepție.

Joker e cartea de care ai nevoie, uneori te salvează făcând pe altul să piardă jocul sau e genul de film căruia chiar daca îi știi finalul te aștepți să se termine altfel.

Sunt momente în care vrei să te ridici și să pleci dar stai în continuare pe scaunul de la cinematograf pentru a nu părea altfel, pentru că mulțimea e normală, pentru că nimeni nu pleacă fară a vedea sfârșitul. Curiozitatea. Uneori tragică, alteori comică. E că o bomboana roșie a cărei gust nu îl știi. E doar de menta, culoarea te-a indus în eroare.

E genul de film care iți face mintea să se duca după proverbe, după cuvinte mărețe iar ale mele sunt:

Curând iți vei lăsa masca dar iți vei da seama că ești același.

Querido Joe